Umani

Şi tu ai căzut de jos

în jos, lângă mine,

pe parchetul unui undeva;

sub şapca aproape ruptă,

vârfuri de eternitate

îţi intrau în ochii,

ca becurile stinse,

iar eu imi prindeam,

prin şatenul ars,

zilele de luni,

lunile de ianuarie,

începuturile.

Ne-am înţeles

bine

la superlativ  -

două singurătăţi

pe aceeaşi clapă de pian

cântându-şi nimicul

nimănui;

eu ţi-am atârnat

de privire

un public

fără colectivitate

-         pe mine,

iar tu mi-ai gravat

o partitură fără note

-         pe tine.

Atunci am zâmbit

şi eu

- prima dată

fără să mă usture buzele-

şi tu

-         sfâşiat parcă de lei-

şi publicul

-         aplaudând fără palme-

şi partitura

-         cu gropiţe

în colţul portativului.

Ne-am pus sub picioare

un timp al nostru

-un preş lucrat manual-

pe care-l murdăreau frumos

doar două suflete

fără credinţă în îngerii

de acolo,de sus,

dar simţindu-le aripile

aici,jos,

făcându-ne vânt în existenţa

inexistentă omeneşte;

dar noi eram doar umani,

nu şi oameni;

eram noi,

strălucitori

într-un univers orb.

Şi deveneam ne-oameni

când preşul

-timpul nostru-

 se spăla

 cu realitatea;

şi-atunci,

când secundele urcau prea uşor

şi noi le voiam încete,

ne roteam,

lăsându-ne,

ca heroina,

prizaţi de alte lumi dependente

de ce aveam noi;

râdeam

şi tu reuşeai totuşi

să ne sufli

pe amândoi

,ca pe umbrele,

înainte ca universurile

să-şi ia o supradoză;

iar acum secundele

erau din nou

melci

pentru că lumile

ne voiau şi mai încolo;

iar preşul

ne umplea cu scame

din nou.

Şi tu, atunci,

îmi prindeai mâna dreaptă

cu atriul stâng

şi îţi făceai o copie,

o transformai

în noul meu sânge,

ca-ntr-o transfuzie

reuşită;

respirai prin plămânii mei,

iar eu trăiam prin tine;

tu-mi zâmbeşti,

gustându-mi gândurile

din ochi,

iar buzele nu te mai ustură.

 Eu-ţi zâmbesc,

ca sfâşiată de lei

-simt prima gheară prin mine-

şi- atunci

aud,

gust,

văd,

simt

răgetul,

ca pe-o reluare.

Deschid ochi,

pe care nu-i ştiam 

de-o vreme,

către neonul alb,

omul alb,

lumea din spirt,

ce-mi face buzele să usture

când zâmbesc.

Îmi spune ceva,

acelaşi glas

cu miros de antibiotic,

dar nu (vreau să)

…eu…

…aud…nu…;

sunt coerentă

doar cât să caut:

 tu,

eu metamorfozat,

preşul,

noi traşi în fire

partitura,

noi cântaţi la pian

-         capul mi se învârte,

distrându-se,

 într-un scaun cu roţi-

eu te caut

şi astept

să opreşti lumile

să ia o supradoză din mine.