t-uri şi e-uri

Realitatea standard,

pe care ei o fumau organizat şi la fel,

mă revolta,

ca un cancer crescut la sânul vieţii;

încearcă să mă-nghită,

să-mi pună între buze tutun

şi să-l aprindă într-un gest

cazual,

dar sunt amară,

ca pastilele de gripă,

aşa că mă trimite

-    e-mail -

înapoi mie;

sunt recunoscătoare

-    nu mi-au plăcut niciodată

nicotina şi mirosul de plămâni arşi;

 când mă lovesc de dinţii ei

plombaţi cu clipe moarte

-    cauze pulmonare –

cad sec,

ca tusea netratată,

şi cad în gol;

casez aerul când mă opresc,

doar fizic de fapt,

cu-o durere de cap schizofrenică

trăgând de mine inconştient,

picurându-mă în nebunia ei,

fără să mă simtă şi fără să mă ştie,

 pentru că nu mai rămăsesem

decât o ticăitoare

cu bateriile aproape terminate,

 unii o numeau inimă,

şi perfuzii goale de heroină

-    n-ai ajuns, cu adevărat, sa salvezi lumile.

Începeam să merg,

doar cât să mă asigur că sunt,

prin lumea mea închisă

cu cheia pe dinăuntru;

a trăi

era doar o altă artă

pe care-o uitasem

prin palariile flăcărilor

rămase când noi

am explodat tacit,

ca o furtună fără tunete;

sau poate doar eu m-am spart,

ca un butuc de lemn,

şi tu doar ţi-ai luat securea

şi te-ai dus să-ţi fumezi gândurile,

să laşi scrum pe covorul roşu

pe care ţi-l întindea,

cu dureri de spate,

apusul meu

anatomic;

dramatizam,

ca-ntotdeauna,

tu doar ai prins între degete

indiferenţa

şi ai făcut un joc ciudat din mâini,

lăsându-mi inima aşchii

sub degetele plămânilor.

Picioarele nu se opresc,

cuprinse de propria febră;

voiam să cred că se-nvârte,

printre particulele lumii mele

spiralate,

un capăt

 al nu ştiu cărui fel

de adn specific

lumilor noastre;

mă uit,

ca printr-o lentilă recomandată

greşit,

şi îmi aminteam că soarele era.

 cică,

 aşa auzisem la radioul ăla

cu circuite bolnave,

ce-mi prevăzuse

infinitatea ta absurdă

când tot ce s-a desprins

de reflexiile tale

am fost praf;

la acelaşi radio,

 soarele era

-    şi –mi dau seama apoi –

o utopie sadică;

 de fapt, în realitate,

respiraţia mea,

aproape artificială,

vibrată în timpanul cerului,

îl opacifia orgasmic

şi apoi ramâneau

doar griul

şi ploi

fără reflex de înecare;

 mă bucuram

că nu existau umbrele

-    apa răcea uşor urmele

lăsate-n mine,

ca de un fier de călcat pentru piele,

şi degrada,

 fără laser,

pielea acolo unde te-ai tatuat

-    nu cu henna,

ci cu atingeri

cu dublă personalitate;

adoram fulgerele:

te scurtcircuitau din creier

şi iţi ardeau hârtiile,

vreo 206,

ce mi-au fost dubluri de oase

-    pe cele originale

le-ai strivit când ai apărut,

ca o cădere de calciu.

Auzeam cum cădeau bucăţi

din cerul meu

tencuit de tine;

mă grăbeam,

 varul se topea şi se scurgea

în venele tale,

ca un sânge alb,

umplându-te-napoi

spre mine

veneai

în flux (şi reflux)

pentru că sângele meu era negru,

iar nouă tot timpul ne-au plăcut

zebrele;

capul îmi vâjâia;

capătul, îl căutam

printre sfârşituri

de-ale tale;

cumva, undeva,

tot timpul există un capăt

de lume.

Şi nimicul nimicit

devenea totul.

Încep s-alerg acum,

speriată de curenţii din mine,

de taste apăsate greşit, blocaje;

bateriile se sfârşeau

şi încărcătorul îl aveai doar tu

în buzunarul de la piept;

mă-mpiedic de ceva

şi cad

pentru prima dată cu adevărat,

nu doar cu trupul;

 erai tu,

crescut pe pământul meu,

erai tu,

cu faţa iubind

-poate pentru prima dată-

o scăpare din viaţă;

 gheara de leu,

 trecută ca un semn

în forma unui “t”,

era aşezată,

ca o pictură modernă,

în spatele tău frânt.

Şi mă lovesc

de ceea ce cred

că-i capătul;

punctul mă-nghite

şi-i umezesc buzele

cu lacrimi amare,

ca pastilele de gripă.

*

O lumină

de-a lor

îmi scanează globul ocular;

tu, doctorul,

ţii lumina

în palma albă de mănuşă

-    şi-apoi ştiu

că t-ul ,

înfipt în spatele tău din mine,

îmi strigă

tu, tumoarea.

Oftezi,

dar eu prind de mânecă

un moment de raţiune;

eram pentru a 15-a oară

când veneam aici

săptămâna asta;

te-ntorci în scaunul tău

din piele

( de-a mea, de când eram)

cu roţi mobile

( de-ale noastre, de când drogam)

şi-ncepi să scrii

o rimă albă:

prozac, anti-depresive…

zâmbesc,

doar cu mine,

şi râd,

ca de-o glumă veche;

încă nu-ţi dai seama că eu

aveam nevoie de anti-t-uri.

Nu spun decât nimic,

dar nimicul îşi găseşte

o piele de leu

şi las răgetul să urle

-    nu l-am crezut

niciodată în e-uri.