sâmbătă, 27 aprilie 2013

t-uri şi e-uri


Realitatea standard,
pe care ei o fumau organizat şi la fel,
mă revolta,
ca un cancer crescut la sânul vieţii;
încearcă să mă-nghită,
să-mi pună între buze tutun
şi să-l aprindă într-un gest
cazual,
dar sunt amară,
ca pastilele de gripă,
aşa că mă trimite
-    e-mail -
înapoi mie;
sunt recunoscătoare
-    nu mi-au plăcut niciodată
nicotina şi mirosul de plămâni arşi;
 când mă lovesc de dinţii ei
plombaţi cu clipe moarte
-    cauze pulmonare –
cad sec,
ca tusea netratată,
şi cad în gol;
casez aerul când mă opresc,
doar fizic de fapt,
cu-o durere de cap schizofrenică
trăgând de mine inconştient,
picurându-mă în nebunia ei,
fără să mă simtă şi fără să mă ştie,
 pentru că nu mai rămăsesem
decât o ticăitoare
cu bateriile aproape terminate,
 unii o numeau inimă,
şi perfuzii goale de heroină
-    n-ai ajuns, cu adevărat, sa salvezi lumile.
Începeam să merg,
doar cât să mă asigur că sunt,
prin lumea mea închisă
cu cheia pe dinăuntru;
a trăi
era doar o altă artă
pe care-o uitasem
prin palariile flăcărilor
rămase când noi
am explodat tacit,
ca o furtună fără tunete;
sau poate doar eu m-am spart,
ca un butuc de lemn,
şi tu doar ţi-ai luat securea
şi te-ai dus să-ţi fumezi gândurile,
să laşi scrum pe covorul roşu
pe care ţi-l întindea,
cu dureri de spate,
apusul meu
anatomic;
dramatizam,
ca-ntotdeauna,
tu doar ai prins între degete
indiferenţa
şi ai făcut un joc ciudat din mâini,
lăsându-mi inima aşchii
sub degetele plămânilor.

Picioarele nu se opresc,
cuprinse de propria febră;
voiam să cred că se-nvârte,
printre particulele lumii mele
spiralate,
un capăt
 al nu ştiu cărui fel
de adn specific
lumilor noastre;
mă uit,
ca printr-o lentilă recomandată
greşit,
şi îmi aminteam că soarele era.
 cică,
 aşa auzisem la radioul ăla
cu circuite bolnave,
ce-mi prevăzuse
infinitatea ta absurdă
când tot ce s-a desprins
de reflexiile tale
am fost praf;
la acelaşi radio,
 soarele era
-    şi –mi dau seama apoi –
o utopie sadică;
 de fapt, în realitate,
respiraţia mea,
aproape artificială,
vibrată în timpanul cerului,
îl opacifia orgasmic
şi apoi ramâneau
doar griul
şi ploi
fără reflex de înecare;
 mă bucuram
că nu existau umbrele
-    apa răcea uşor urmele
lăsate-n mine,
ca de un fier de călcat pentru piele,
şi degrada,
 fără laser,
pielea acolo unde te-ai tatuat
-    nu cu henna,
ci cu atingeri
cu dublă personalitate;
adoram fulgerele:
te scurtcircuitau din creier
şi iţi ardeau hârtiile,
vreo 206,
ce mi-au fost dubluri de oase
-    pe cele originale
le-ai strivit când ai apărut,
ca o cădere de calciu.

Auzeam cum cădeau bucăţi
din cerul meu
tencuit de tine;
mă grăbeam,
 varul se topea şi se scurgea
în venele tale,
ca un sânge alb,
umplându-te-napoi
spre mine
veneai
în flux (şi reflux)
pentru că sângele meu era negru,
iar nouă tot timpul ne-au plăcut
zebrele;
capul îmi vâjâia;
capătul, îl căutam
printre sfârşituri
de-ale tale;
cumva, undeva,
tot timpul există un capăt
de lume.

Şi nimicul nimicit
devenea totul.

Încep s-alerg acum,
speriată de curenţii din mine,
de taste apăsate greşit, blocaje;
bateriile se sfârşeau
şi încărcătorul îl aveai doar tu
în buzunarul de la piept;
mă-mpiedic de ceva
şi cad
pentru prima dată cu adevărat,
nu doar cu trupul;
 erai tu,
crescut pe pământul meu,
erai tu,
cu faţa iubind
-poate pentru prima dată-
o scăpare din viaţă;
 gheara de leu,
 trecută ca un semn
în forma unui “t”,
era aşezată,
ca o pictură modernă,
în spatele tău frânt.

Şi mă lovesc
de ceea ce cred
că-i capătul;
punctul mă-nghite
şi-i umezesc buzele
cu lacrimi amare,
ca pastilele de gripă.
*
O lumină
de-a lor
îmi scanează globul ocular;
tu, doctorul,
ţii lumina
în palma albă de mănuşă
-    şi-apoi ştiu
că t-ul ,
înfipt în spatele tău din mine,
îmi strigă
tu, tumoarea.

Oftezi,
dar eu prind de mânecă
un moment de raţiune;
eram pentru a 15-a oară
când veneam aici
săptămâna asta;
te-ntorci în scaunul tău
din piele
( de-a mea, de când eram)
cu roţi mobile
( de-ale noastre, de când drogam)
şi-ncepi să scrii
o rimă albă:
prozac, anti-depresive…
zâmbesc,
doar cu mine,
şi râd,
ca de-o glumă veche;
încă nu-ţi dai seama că eu
aveam nevoie de anti-t-uri.

Nu spun decât nimic,
dar nimicul îşi găseşte
o piele de leu
şi las răgetul să urle
-    nu l-am crezut
niciodată în e-uri.


















miercuri, 24 aprilie 2013

Lumini sonate ~ 4 ~ Insurectie

Lumini sonate nasc o masca -
Om fara remuscari si dor
Si-n veci nu vor sa-i aminteasca
Bicisnicul sau muritor.

Ar fi doar becuri sparte toate
Ce lumineaza insipid.
Ar lumina si cerul, poate,
Dar stiu ca sub nori nu-i nimic.

Lumina-i clocot intrinsec.
Lumina asta? Clocot rece.
Carne de tun in razboi sec,
Cu sabii-adanc lasate-n tece.

Stii omul ala? N-a murit.
Inca iubeste multe rochii,
Si-ar vrea lumina-n infinit,
Dar e negru cand casca ochii.

Lumini sonate ~ 3 ~ Solilocviu

Lumini sonate-acum reflecta
Negura care nu se pierde,
Caci vor sa nasca o segneta,
Dar razele de-acolo-s sterpe.

"Un punct abreviat e destinul",

Cugeta solitar in stea,
Cu ochii mici suportand chinul
De a trai si-a nu uita.

Necunoscutul il cunosc,
Dar chinul e inexprimarea.
Si nici nu pot arata unde-au fost
Si nici nu pot s-arate calea.

Captiv dependente de vid
Ele nu mai gasesc scapare,
Dar lumina nu-i individ,
Lumina asta e o stare.

Lumini sonate ~ 2 ~ Demon

Lumini sonate te ascund
Sub mantia lor nestiutoare,
Dar tu, cunoasterea de plumb,
Topesti a focului visare.

Lumini sonate le racesti
Sub o paloare tradatoare,
Tu, care tot nu te gasesti,
Tu, cea care creezi culoare.

Lumini sonate-au incercat
Sa arda iadul tau feeric,
Dar ele nu te-au impacat
Si-acum sunt bucati de-ntuneric.

Lumini sonate acum plang
Cu aspectul lor delirant
Si vor sa le scoti din pamant,
Sa salvezi Edenul din neant.

Lumini sonate ~ 1 ~ Epitaf

Lumini sonate suna stramb
Sub vocea ta arida, goala,
Lumini sonate te-nconjoara
Si-ale tale petale plang.

Lumini sonate-acum briaza
Peste-a ta floare solitara,
Lumini sonate plang pe coala
Si al meu vis, din nou, stagneaza.

Lumini sonate-s sparte-n sticla,
Si-n sticla aia-i apa ta,
Si floarea uita sa mai bea,
Lumini sonate cad in frica.

Lumini sonate, reci, o calca,
Si isi ascut cutitu-n frig,
Lumini sonate-acum se sting,
Si floarea a murit, taiata.

duminică, 21 aprilie 2013

Umani


Şi tu ai căzut de jos
în jos, lângă mine,
pe parchetul unui undeva;
sub şapca aproape ruptă,
vârfuri de eternitate
îţi intrau în ochii,
ca becurile stinse,
iar eu imi prindeam,
prin şatenul ars,
zilele de luni,
lunile de ianuarie,
începuturile.
Ne-am înţeles
bine
la superlativ  -
două singurătăţi
pe aceeaşi clapă de pian
cântându-şi nimicul
nimănui;
eu ţi-am atârnat
de privire
un public
fără colectivitate
-         pe mine,
iar tu mi-ai gravat
o partitură fără note
-         pe tine.
Atunci am zâmbit
şi eu
- prima dată
fără să mă usture buzele-
şi tu
-         sfâşiat parcă de lei-
şi publicul
-         aplaudând fără palme-
şi partitura
-         cu gropiţe
în colţul portativului.

Ne-am pus sub picioare
un timp al nostru
-un preş lucrat manual-
pe care-l murdăreau frumos
doar două suflete
fără credinţă în îngerii
de acolo,de sus,
dar simţindu-le aripile
aici,jos,
făcându-ne vânt în existenţa
inexistentă omeneşte;
dar noi eram doar umani,
nu şi oameni;
eram noi,
strălucitori
într-un univers orb.
Şi deveneam ne-oameni
când preşul
-timpul nostru-
 se spăla
 cu realitatea;
şi-atunci,
când secundele urcau prea uşor
şi noi le voiam încete,
ne roteam,
lăsându-ne,
ca heroina,
prizaţi de alte lumi dependente
de ce aveam noi;
râdeam
şi tu reuşeai totuşi
să ne sufli
pe amândoi
,ca pe umbrele,
înainte ca universurile
să-şi ia o supradoză;
iar acum secundele
erau din nou
melci
pentru că lumile
ne voiau şi mai încolo;
iar preşul
ne umplea cu scame
din nou.

Şi tu, atunci,
îmi prindeai mâna dreaptă
cu atriul stâng
şi îţi făceai o copie,
o transformai
în noul meu sânge,
ca-ntr-o transfuzie
reuşită;

respirai prin plămânii mei,
iar eu trăiam prin tine;

tu-mi zâmbeşti,
gustându-mi gândurile
din ochi,
iar buzele nu te mai ustură.
 Eu-ţi zâmbesc,
ca sfâşiată de lei

-simt prima gheară prin mine-

şi- atunci
aud,
gust,
văd,
simt
răgetul,
ca pe-o reluare.
Deschid ochi,
pe care nu-i ştiam 
de-o vreme,
către neonul alb,
omul alb,
lumea din spirt,
ce-mi face buzele să usture
când zâmbesc.
Îmi spune ceva,
acelaşi glas
cu miros de antibiotic,
dar nu (vreau să)
…eu…
…aud…nu…;
sunt coerentă
doar cât să caut:
 tu,
eu metamorfozat,
preşul,
noi traşi în fire
partitura,
noi cântaţi la pian
-         capul mi se învârte,
distrându-se,
 într-un scaun cu roţi-
eu te caut
şi astept
să opreşti lumile
să ia o supradoză din mine.

My Blog List