Epinefrină ~ 3 ~ Marasm

Plânge cu lacrimi de cerneală

Pastelul alb, ce ironie!

Scrie romanţa ei de foc

Cu aripi vechi... de tragedie.

Cu aripi de cristal, de plumb,

Aripi se rup, sunt aripi moi.

Şi tace goală în simţirea

Care-i plânsa vesel pe foi.

Ascunde noaptea-n ea şi ziua,

Ascunde lumina, abisul,

Ascunde soarele, furtuna,

Ascunde iadul, paradisul.

Se-ascunde oarbă în cuvânt

Cuprinsă-n surdul ei etern,

Când tot nimicu-i paradis,

Când geniul devine infern.

Clepsidra de cenuşă, plină,

Se-ascunde-n vidul ei ateu,

Când Ea devine un blestem:

Înger respins de Dumnezeu.

Şi gustă tragic şi îi place -

Zâmbet imens, o amintire,

Un regret vesel sau nonsens:

Destinul, ultima oprire!

Epinefrină ~ 2 ~ Zăpadă praf, flăcări albastre

Din colţul meu de umbră,

cu coada ochiului,

te privesc pe tine.

O, dar tu,

 înger cu aripi arse,

de ce-ai lăsat a mele lacrimi

să urle găuri negre-ntr-un tine-cărbună

ce-au înghiţit

şi inimă curată-crin

şi minte trează-raţiune ?

De ce-ai lăsat viaţa - diamant

ce ţi-am pus pe deget

să se chinuie-n apus

cu-n cancer ruginit?

Te privesc acum

cum stai fără de tine

pe-un fir de aţă;

flăcări iţi ard călcâiele goale,

dar tu te uiţi în ochi de cer

şi-aştepţi să plângă peste tine,

dar ceru-i cu nori în altă parte.

Şi-un vârf d-epinefrină concentrată

mă coboară-n locul tău,

 suflat cu ace – tu eşti o tăcere împăiată,

dar eu urlu-n vidul gol din tine

şi mă zvârcolesc în iadul interior;

mă prind de tine,

iar tu mă porţi în mintea ta funebră.

Tu nu vrei ploaie,

chip de-a marmurii albeaţă,

ci zăpada o aştepţi,

preferabil în pastile,

 însă nici praful alb nu te dezgustă.

Îmi las privirea să dispară

Într-a flăcărilor căutătură.

Tu nu vrei ploaie, chip de ceară,

tu cerşeşti  să poţi ţi tu gusta,

din paharul flăcărilor,

un pic din licoarea

 ce te-a adus în infernul laic.

Nu mai suport,

fur dintre atomi de-ai tăi

  şi mă recreez pe mine;

în afara ta

şi totuşi în tine.

Privesc cum ninge acum

şi- aproape prinzi un fulg drogat,

dar n-apuci să-l topeşti sub limbă

căci flăcările îl mistuie,

reflectându-ţi dependenţa,

te mistuie.

Eu-ţi ascund cenuşa albă

sub covorul

din camera de gând ce-am împărţit-o;

ceilalţi îngeri – nu-s nevoiţi să  vadă

cortexul frânt ce-a mai rămas

din omul viu ce-ai fost

într-o viaţă anterioară.

Epinefrină ~ 1 ~ Pseudo-sinuciderea raţiunii

Din sfera mea cromatică

privesc la tine,

geniul meu abreviat

în litere crestate;

o siluetă negru-alb

într-un pustiu alb-negru

văzut-am în tine;

m-apropii iluzoriu,

cu paşi tremurânzi,

sub limitele pulsânde

ale unei frici definite prin tine,

într-un dicţionar de neologisme.

Şi-ţi văd aripile

într-un unghi nefericit,

cu tivul prăfuit

de simplităţi lumeşti.

Fumegă.

Tu eşti un înger printre oameni,

un demon printre îngeri,

un om printre euri.

Şi oftezi –

tu eşti un univers cu inima-n luna

de-un galben-bolnăvicios;

eşti un fragment de stea

cu propriul colţ

încovoiat,  tocit,

de lama ascuţită

a unui interior strălucitor şi viu,

fad şi mort;

oximoron al unor gene

de frumos urât,

tu eşti căzut din purgatorii

şi urcat în ceruri de lemn mocnit

-cărbuni aprinşi te ard.

Şi-ntors cu-n spate drept

spre raţiune,

cu inima privindu-se

într-o oglindă cu reflexii-n inuman

şi aurită-n idealuri aievea,

coteşti cu gândul

în ciuda liniei continue,

pe care-am comprimat-o

cu sacrificiu-mi alb;

şi goneşti calm, geometric,

către sinuciderea raţiunii.

Tu nu-ţi vrei ideile,

ce-ţi plâng,

suflându-şi nasu-n mânecă,

şi-ţi şoptesc

un neadevăr

adevărat în realitatea ta visată;

tu vrei să te-auzi pe tine,

vrei intimitatea unei expresii

şi-un buchet de sentimente roşii vorbitoare

ieşite din conturul

unei timidităţi ludice,

dar mâna-ţi tremură sporadic

şi-ţi tai venele nevinovatului

cand îţi concepi apocalipsa gândului;

roşu-ţi sfidează

ochii perplecşi-albaştrii,

iar tu rămâi un circuit închis

într-un perfect murdar,

perfect inapt de simţire.

Şi tu te cocoşezi mai mult,

mai adânc,

mai aproape de flăcările

unui subsol al lumii incendiate

-          n-are alarmă de incendiu –

sub presiune fluxului

de idei pişcătoare, gânduri

ce-ţi perforează

aorta unei oarecare inimi,

a unei scindate minţi.

Te cufunzi în tine,

te pierzi de tine.

Cazi

şi vidul e rigid, ca tine,

deasupra şi dedesubtul tau

devii claustrofobic

între pereţi frumaţi de nebunie.

Cazi

şi pământul nu-l poţi pipăi,

măcar,

cu-n cel mai lung deget

de pragmatism.

Cazi,

cum o gaură neagră

ar picura aiurită

în propria-i întunecime,

lugubră şi speriată.

Cazi

şi poţi să simţi

suflul sfârşitului,

ce mestecă un Orbit

cu aromă de mentă;

îţi place menta,

dar acum simţurile nu te simt.

Închizi ochii,

nu vrei să-ţi vezi

cicatricea sumbră

în frunte de final.

Dar eu te prind de mâna-ţi rece,

cu-o secundă

d-epinefrină albastră,

şi te las să simţi

doar mustăţi

din punctul negru

ce-şi află sinele

în profunzimea existenţei;

şi te ridic cu mine,

în sfera mea plăpând-acum,

ca-ntotdeauna în final;

te-mbrăţişez cu spasme,

cu zori de înţelegere,

dar tu-ţi dispari forma de bland,

devii caustic,

dispari, căci eşti rănit,

ca-ntotdeauna-n început.

Şi-acum, stând în tronul secolelor,

din sfera mea cromatică

privesc la tine,

geniul meu abreviat

în litere crestate.