Plânge cu lacrimi de cerneală
Pastelul alb, ce ironie!
Scrie romanţa ei de foc
Cu aripi vechi... de tragedie.
Cu aripi de cristal, de plumb,
Aripi se rup, sunt aripi moi.
Şi tace goală în simţirea
Care-i plânsa vesel pe foi.
Ascunde noaptea-n ea şi ziua,
Ascunde lumina, abisul,
Ascunde soarele, furtuna,
Ascunde iadul, paradisul.
Se-ascunde oarbă în cuvânt
Cuprinsă-n surdul ei etern,
Când tot nimicu-i paradis,
Când geniul devine infern.
Clepsidra de cenuşă, plină,
Se-ascunde-n vidul ei ateu,
Când Ea devine un blestem:
Înger respins de Dumnezeu.
Şi gustă tragic şi îi place -
Zâmbet imens, o amintire,
Un regret vesel sau nonsens:
Destinul, ultima oprire!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu