Din sfera mea cromatică
privesc la tine,
geniul meu abreviat
în litere crestate;
o siluetă negru-alb
într-un pustiu alb-negru
văzut-am în tine;
m-apropii iluzoriu,
cu paşi tremurânzi,
sub limitele pulsânde
ale unei frici definite prin tine,
într-un dicţionar de neologisme.
Şi-ţi văd aripile
într-un unghi nefericit,
cu tivul prăfuit
de simplităţi lumeşti.
Fumegă.
Tu eşti un înger printre oameni,
un demon printre îngeri,
un om printre euri.
Şi oftezi –
tu eşti un univers cu inima-n luna
de-un galben-bolnăvicios;
eşti un fragment de stea
cu propriul colţ
încovoiat, tocit,
de lama ascuţită
a unui interior strălucitor şi viu,
fad şi mort;
oximoron al unor gene
de frumos urât,
tu eşti căzut din purgatorii
şi urcat în ceruri de lemn mocnit
-cărbuni aprinşi te ard.
Şi-ntors cu-n spate drept
spre raţiune,
cu inima privindu-se
într-o oglindă cu reflexii-n inuman
şi aurită-n idealuri aievea,
coteşti cu gândul
în ciuda liniei continue,
pe care-am comprimat-o
cu sacrificiu-mi alb;
şi goneşti calm, geometric,
către sinuciderea raţiunii.
Tu nu-ţi vrei ideile,
ce-ţi plâng,
suflându-şi nasu-n mânecă,
şi-ţi şoptesc
un neadevăr
adevărat în realitatea ta visată;
tu vrei să te-auzi pe tine,
vrei intimitatea unei expresii
şi-un buchet de sentimente roşii vorbitoare
ieşite din conturul
unei timidităţi ludice,
dar mâna-ţi tremură sporadic
şi-ţi tai venele nevinovatului
cand îţi concepi apocalipsa gândului;
roşu-ţi sfidează
ochii perplecşi-albaştrii,
iar tu rămâi un circuit închis
într-un perfect murdar,
perfect inapt de simţire.
Şi tu te cocoşezi mai mult,
mai adânc,
mai aproape de flăcările
unui subsol al lumii incendiate
- n-are alarmă de incendiu –
sub presiune fluxului
de idei pişcătoare, gânduri
ce-ţi perforează
aorta unei oarecare inimi,
a unei scindate minţi.
Te cufunzi în tine,
te pierzi de tine.
Cazi
şi vidul e rigid, ca tine,
deasupra şi dedesubtul tau
devii claustrofobic
între pereţi frumaţi de nebunie.
Cazi
şi pământul nu-l poţi pipăi,
măcar,
cu-n cel mai lung deget
de pragmatism.
Cazi,
cum o gaură neagră
ar picura aiurită
în propria-i întunecime,
lugubră şi speriată.
Cazi
şi poţi să simţi
suflul sfârşitului,
ce mestecă un Orbit
cu aromă de mentă;
îţi place menta,
dar acum simţurile nu te simt.
Închizi ochii,
nu vrei să-ţi vezi
cicatricea sumbră
în frunte de final.
Dar eu te prind de mâna-ţi rece,
cu-o secundă
d-epinefrină albastră,
şi te las să simţi
doar mustăţi
din punctul negru
ce-şi află sinele
în profunzimea existenţei;
şi te ridic cu mine,
în sfera mea plăpând-acum,
ca-ntotdeauna în final;
te-mbrăţişez cu spasme,
cu zori de înţelegere,
dar tu-ţi dispari forma de bland,
devii caustic,
dispari, căci eşti rănit,
ca-ntotdeauna-n început.
Şi-acum, stând în tronul secolelor,
din sfera mea cromatică
privesc la tine,
geniul meu abreviat
în litere crestate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu