Din colţul meu de umbră,
cu coada ochiului,
te privesc pe tine.
O, dar tu,
înger cu aripi arse,
de ce-ai lăsat a mele lacrimi
să urle găuri negre-ntr-un tine-cărbună
ce-au înghiţit
şi inimă curată-crin
şi minte trează-raţiune ?
De ce-ai lăsat viaţa - diamant
ce ţi-am pus pe deget
să se chinuie-n apus
cu-n cancer ruginit?
Te privesc acum
cum stai fără de tine
pe-un fir de aţă;
flăcări iţi ard călcâiele goale,
dar tu te uiţi în ochi de cer
şi-aştepţi să plângă peste tine,
dar ceru-i cu nori în altă parte.
Şi-un vârf d-epinefrină concentrată
mă coboară-n locul tău,
suflat cu ace – tu eşti o tăcere împăiată,
dar eu urlu-n vidul gol din tine
şi mă zvârcolesc în iadul interior;
mă prind de tine,
iar tu mă porţi în mintea ta funebră.
Tu nu vrei ploaie,
chip de-a marmurii albeaţă,
ci zăpada o aştepţi,
preferabil în pastile,
însă nici praful alb nu te dezgustă.
Îmi las privirea să dispară
Într-a flăcărilor căutătură.
Tu nu vrei ploaie, chip de ceară,
tu cerşeşti să poţi ţi tu gusta,
din paharul flăcărilor,
un pic din licoarea
ce te-a adus în infernul laic.
Nu mai suport,
fur dintre atomi de-ai tăi
şi mă recreez pe mine;
în afara ta
şi totuşi în tine.
Privesc cum ninge acum
şi- aproape prinzi un fulg drogat,
dar n-apuci să-l topeşti sub limbă
căci flăcările îl mistuie,
reflectându-ţi dependenţa,
te mistuie.
Eu-ţi ascund cenuşa albă
sub covorul
din camera de gând ce-am împărţit-o;
ceilalţi îngeri – nu-s nevoiţi să vadă
cortexul frânt ce-a mai rămas
din omul viu ce-ai fost
într-o viaţă anterioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu